marți, 27 decembrie 2011

Prima zi de şcoală

Pentru fiecare dintre noi,prima zi de şcoală rămâne o zi specială,unică,plină de emoţii,pe care ne-o amintim întotdeauna cu plăcere.
Pentru mine,primul pas în clasa a întâia,a fost,ca şi atunci când, începi să citeşti o carte,şi eşti doar la prima pagină,… un necunoscut!
Am păşit în clasă,însoţit de părinţi,într-o clasă plină de copii şi părinţi,băncile erau pline de flori şi de ghiozdane viu colorate.
A fost o imagine frumoasă,luminoasă.
Doamna învăţătoare era la catedră,ne-a întâmpinat cu mult drag,cu zâmbetul pe buze,a fost ca o gazdă primitoare…După un timp,părinţii ne-au lăsat în grija doamnei învăţătoare.Ne-am cunoscut mai bine.Doamna învăţătoare s-a prezentat,apoi ne-a strigat pe nume pe fiecare în parte.
Prima zi de şcoală a fost “startul”într-o viaţă nouă,viaţa de şcolar,educaţie,disciplină,respect,dar şi veselie,satisfacţii,bucurii.

Şcoala,în trecut

În vacanţa de vară am fost în vizită la bunici.Am aflat multe lucruri noi,în dialogul meu cu bunicii din partea mamei,şi chiar cu străbunica mea în vârstă de optzeci şi unu de ani.
Spre mirarea mea,străbunica ţine minte cum s-a numit instrumentul de scris pe care ea l-a folosit în clasele primare.Acesta se numea griflu,cu care copiii scriau pe tăbliţe.Când se umplea tabla(aceasta ţinea locul caietului)se ştergea cu buretele şi apoi scriau din nou,de la început.
Aveau ore şi de dimineaţă şi după-amiază cu o pauză de masă la prânz.
Bunica mi-a povestit că învăţătorul ei îi învăţa şi în afara orelor,şi să danseze.Învăţau să scrie,să citească,iar la matematică,să adune,să scadă,tabla înmulţirii.
Bunicul mi-a povestit că învăţătorul lui,după ore îi punea pe băieţi să-l ajute la treburile gospodăriei sale.
În acele vremuri era obligatoriu să absolvi şapte clase.
Mi-a făcut plăcere să-mi ascult bunicii,să aflu atâtea lucruri noi despre viaţa lor de şcolar şi să fac o comparaţie între “elevul de azi şi elevul de demult”.

vineri, 2 decembrie 2011

Colţ Alb de Jack London(rezumat)


Bill şi Henry,doi oameni curajoşi se află în ţinutul sălbatic al nordului,Wild-ul,acolo unde gheaţa nu se topeşte niciodată.Ei trec printr-o serie de aventuri.Au rămas doar cu trei cartuşe şi trebuie să facă faţă haitelor de lupi înfometaţi care-i ameninţau zi şi noapte.Aveau o sanie trasă de şase câini iar în spatele saniei se afla şi coşciugul lordului Alfred,care îşi pierduse viaţa în acele ţinuturi nemiloase.Aprinderea unui foc mare şi aruncarea asupra lupilor cu tăciuni aprinşi era singurul mod de a îndepărta fiarele flămânde. Însă,nici focul nu putea fi întreţinut în permanenţă,astfel că,trei dintre câini au căzut pradă lupilor.Din păcate,Bill a avut aceeaşi soartă crudă.Henry a rămas singur.A trebuit să înfrunte colţii fiarelor timp de mai multe nopţi.
Ameninţat,Henry făcu un cerc de foc şi se puse în mijlocul lui,sperând ca lupii să se retragă.Coşmarul lui Henry,frică,spaimă,nesomn,foame şi frig,aveau să se termine.Căci odată cu venirea zorilor,au venit oameni ca să ridice coşciugul.
Apoi,atenţia se îndreaptă asupra lupoaicei Kiche.Ea a fost cea mai curajoasă din haita de lupi,apropiindu-se cel mai mult de focul lui Henry.Kiche,dă viaţă la 5 pui.Unul dintre ei supravieţuieşte,un pui cenuşiu este numit de un indian Colţ Alb.Colţ Alb este prins de indianul Castor Cenuşiu şi dus în tabăra de indieni de pe fluviul Mackenzie.El este supărat şi atacat de ceilalţi câini din haită,mai ales de Lip-Lip,un câine ager dar şi de mânia oamenilor.El este vândut lui Smith cel Frumos în Fort-Yuko din cauza foametei.Colţ Alb era bătut de Smith cel Frumos,astfel că a devenit un câine-lup crud,ucidea orice animal care intra în cuşcă lângă el.Însă,Smith cel Frumos,om fără inimă puse în cuşca lui Colţ Alb un buldog fioros şi aştepta să vadă cine învinge.
Însă au intervenit doi străini:Wudon Scott şi Matt care au salvat viaţa lui Colţ Alb.Colţ Alb a avut parte în continuare de o viaţă fericită alături de noul lui stăpân:judecătorul Wudon Scott.Judecătorul a fost însoţit de Colţ Alb în San Francisco şi în Sierra Vista,unde vor rămâne.Colţ Alb este tratat cu blândeţe,iar instinctele de fiară vor dispărea.Va salva viaţa stăpânului de două ori.Prima dată a alertat familia când judecătorul cade de pe cal şi a doua oară îl atacă pe Jim Hall care vroia să îi omoare stăpânul.Colţ Alb se alege cu trei coaste rupte şi cu un picior frânt.După o perioadă petrecută în strânsoarea ghipsului,stăpânul hotărăşte să îl dea jos.În prima zi de recuperare Colţ Alb se întâlneşte cu Collie şi cu numeroşii săi pui.Unul dintre pui se agaţă de Colţ Alb,iar el îi lasă şi pe ceilalţi să se caţere şi să se rostogolească pe el.
Colţ Alb adoarme cu ochii la soare şi cu căţeluşii jucându-se pe el.



sâmbătă, 19 noiembrie 2011

În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu(rezumat)

Afară ninge. Poate, un deget mic de copil desenează pe un geam aburit o căsuţă cu o uşă, două ferestre şi un horn, de unde iasă fum. Astfel începe iarna.
Casa bunicilor e fantastică. Acolo domneşte ordinea, curăţenia şi respectul. Ori de câte ori copiii pleacă cu părinţii la bunici, aceştia sunt bine instruiţi pentru a nu face obrăznicii. Prin urmare, copii sunt ca nişte prizonieri, între ochelarii bunicilor şi ochii părinţilor.
Pornesc spre casa bunicilor într-o trăsură, trasă de doi armăsari năzdrăvani. Mama nervoasă, într-o rochie elegantă şi cu o cutie de bomboane pe genunchi, tata fumează. Şi salută pe toată lumea iar copiii stau smirnă în faţa mamei. Ajung la casa bunicilor în „Beilic“. Mama intră prima apoi tata iar mai apoi copiii. Toţi sărută mâna bunicilor. Într-o tăcere deplină şi după un ritual bine stabilit se serveşte cafeaua şi bomboanele vechi copiilor. Copiii stau cuminţi şi nu au voie să facă nimic.
E teribilă casa bunicilor!
Nepoţii au crescut iar părinţii nu mai sunt atât de tineri, însă bunicii au rămas aceeaşi. Nepoţii sunt plini de păcate. Cel mic cu păr de aur creţ e bătăuş, merge cu bicicleta cu mâinile la spate printre tramvaie şi trăsuri, scoate limba şi râde la toţi oamenii din jurul lui.
Cel mijlociu fură ţigări din biroul tatei, are note proaste la şcoală şi e leneş. Iar, cel mare e „şi mai şi“. Tata a fost convocat la şcoală de către director pentru că, băiatul cel mare e „Ruşinea unei şcoli model“...Într-o zi copilul cel mic se îmbolnăveşte, apoi şi cel mai mare. Astfel că, mama hotărăşte ca mijlociul să plece la bunici pentru a fi protejat. Prin viscol şi zăpadă ajunge la poarta bunicilor. Îi deschide bunicul, mult mai primitor decât bunica. Apare şi bunica cu privirea ascuţită, care îl conduce în odaia unde a copilărit tatăl său bineînţeles după ce îl dojeneşte la fiecare pas. Nepotul se dezbracă în linişte, însă nu poate adormi. Se aşează în fotoliul din faţa sobei şi se gândeşte cu fruntea încreţită, la viforniţa de afară, la orele de şcoală, la fraţii lui bolnavi, la sărbătorile şi vacanţele prea scurte, la faptul că nu e acasă şi la bunici e în surghiun, şi totuşi zâmbeşte. Bunicii îşi petrec viaţa de zi cu zi după un ritual de neclintit. Se trezesc devreme, servesc mesele la ore fixe, seara de asemenea se culcă devreme.
Noaptea târziu, după ce adorm bunicii, nepotul îşi aprinde o ţigară. Lucru neobişnuit în casa bunicilor. Din nefericire este descoperit şi de bunica şi de bunicul. Bunicii aveau în casă o fată care îi ajută la treburile gospodăriei. Bunicul îi spunea Măriuca iar bunica îi spunea Mariţa. Cei doi bunici aveau un motan bătrân, care în fiecare noapte dormea la picioarele bunicului. Motanul era ca un membru al familiei, era îngrijit şi protejat în special de către bunicul. Bunicii ţin la anumite tradiţii, primesc preotul în casă, pentru a le sfinţi casa, primesc musafiri, îi servesc cu bunătăţi. Chiar dacă bunica e mai răutăcioasă, în sufletul ei e corectă şi dreaptă. În ciuda faptului
că-şi dojeneşte mereu nepotul, ţine foarte mult la el şi prin atitudinea ei doreşte să-l educe. Bunica îi ajută pe toţi care-i cer ajutorul, bineînţeles după câteva vorbe de duh.
Într-o zi, nepotul a aflat o întâmplare neplăcută din viaţa bunicilor. Se pare că tatăl lui a avut o soră care a murit la nouă ani. A fost o descoperire impresionantă pentru nepot, iar acea întâmplare nefericită a lăsat urme adânci de tristeţe în viaţa bunicilor.
O altă zi petrecută în casa bunicilor cu ceai cu lapte şi cu rom a fost aceea în care bunica citeşte Vieţile Sfinţilor, bunicul gazeta iar nepotul lecţia de istorie. Celor trei li se alătură motanul. Bunica, cu ochii , când în carte, când la nepot, din nou îşi apostrofează nepotul, cum că nu învaţă, nu ia note bune, prin urmare, ce-o să facă el în viaţă!
Se apropie ziua în care părăseşte casa bunicilor, se întoarce acasă la fraţii şi părinţii lui. Înainte de plecare poartă un dialog cu bunica, dialog din care reiese că atunci când va fi mare poate c-o să scrie cărţi cu bunica, bunicul, motanul bunicului, vorbele bunicei...casa bunicilor. Bunica oftează. Afară ninge.

marți, 13 septembrie 2011

Sonet III de Mihai Eminescu

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

duminică, 11 septembrie 2011

Imnul naţional al României de Andrei Mureşanu

 Deşteaptă-te, române



Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

marți, 6 septembrie 2011

Doina de Mihai Eminescu

De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Dorinţa de Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

luni, 25 iulie 2011

Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea (rezumat)

Bunicul,cu plete albe şi creţe,cu barbă,mustăţi şi sprîncene de asemenea stă pe prispă şi numără florile care cad.Numai ochii lui au ramas blînzi si mîngîietori.
Dintr-o dată,este scos din gîndurile lui de către nepoţeii săi,un băiat şi o fetiţă,care cum au intrat pe poartă s-au aruncat in braţele bunicului.Au început discuţiile despre păsări,cocori,raţe ,rîndunele,unde zboară acestea.Bunicul încîntat de prezenţa acestora,copiii fericiţi cu el,incalecă unul pe un genunchi si celălalt pe altul…Începe joaca:-bunicul cînta iar copiii bat din palme pîna cînd intră pe poarta mama copiilor.Aceasta îi atrage atenţia bunicului,că îi prea răsfaţă.Însă,bunicul,iubitor şi răbdător continuă să le facă pe plac nepoţeilor pînă cînd osteneşte.Copiii au început să-l mîngîie pe barbă,iar la un moment dat s-au făcut stăpîni pe ea.Unul trăgea de o parte,iar celălalt de cealaltă parte.Aşa au procedat şi cu mustăţile.S-au certat până când au ajuns să tragă câte o palmă pe obrazul bunicului,băiatul pe partea fetei,iar fata pe partea băiatului.Bunicul cu lacrimi în ochi,de durere abea se ţinea de râs.Iar nepoţii cu lacrimi în ochi îşi sărută fiecare partea lui de obraz,alintând astfel pe bunicul iubitor.

Gândăcelul de Emil Gârleanu (rezumat)

Parcă s-a trezit dintr-un somn şi parcă era de când lumea pe pământ.Se tot gândea,el,gândăcelul,de unde apăruse şi al cui era.Era mic,firav,cu picioruşe fragede,adăpostit sub o frunzişoară umbroasă şi răcoroasă.Într-o zi ieşi afară,la lumină,şi fusese orbit de atâta strălucire.Când s-a văzut în mijlocul naturii,încălzită de un bulgăre de aur,adică de soarele strălucitor,parcă se simţea şi mai mic.Aici,la soare,îi plăcea mai mult decât în întunericul de sub frunzişoara ce-l adăpostise.Chiar credea că e o fărâmiţă de lumină rătăcită pe pământ.Aşa că,în căpuşorul lui îşi făcuse un plan,cum să ajungă acolo sus,la bulgărele de aur.Prin urmare se suie pe tulpina unui crin,şi merge,şi merge,apoi mai face un popas pe prima frunză întălnită,din nou porneşte la drum,astfel că,îi trebui o jumătate de zi să ajungă la floarea crinului,de unde crezuse el,că dintr-un salt ajunge la soare.Dezamăgit,privea în sus şi,abia acum realizează cât de mult mai are de suit!

duminică, 10 iulie 2011

Bubico de Ion Luca Caragiale (rezumat)

În cîteva minute,pleacă trenul.Autorul acestei povestiri,aleargă la casa de bilete,apoi pe peron spre tren,şi,în sfîrşit ajunge în vagon.Aici găseşte un compartiment mai comod în care se află deja o damă,ce era însoţită de un căţel lăţos,plin de funde,de panglici roşii şi albastre.Cum a intrat în compartiment,căţelul,pe nume Bubico,a şi început să-l latre ca pe un răufăcător.Cocoana,încerca cu multă blîndeţe să-şi potolească potaia.Dar,nu trecu multă vreme si apăru conductorul.Bubico,parcă scos din minţi începu sa latre la acesta,mai ales atunci cind cocoana îi întinse biletul ei.Din nou,aceasta,încearca cu multa dragoste in glas sa-l potoleasca pe Bubico,mîngîindu-l ,,mumos,,.Cocoana îşi aprinde o ţigară....vreau să-mi aprind şi eu,îmi dau seama că nu am chibrituri şi încerc să mă apropii de cocoană pentru un foc,însă iar sunt lătrat de jigodie.Într-un final încerc să mă apropii de căţel,făcîndu-i complimente,dîndu-i bomboane.Dar,în mintea mea plănuiam cu totul altceva.Cocoana măgulită de apropierea dintre mine si Bubico,a început să-mi povestească ce a păţit căţelul cu Bismarck,cîinele ofiţerului Papadopolinii.Ba chiar mi-a povestit şi genealogia favoritului.Între timp îl servea pe ,,băiatul mamiţii,, cu zăhărel şi lapte,serveşte şi ea,lapte din acelaşi pahar.Eu ajung la capătul răbdării,îl iau pe Bubico în braţe şi deschid geamul în ideea de a mai aerisi compartimentul,apoi Bubico dispare ca un porumbel alb în noaptea neagră.L-am aruncat pe geam,cocoana înebunită de disperare trage semnalul de alarmă şi leşină.Ajunşi la destinaţie,cocoana zdrobită de nenorocire se deşteaptă din leşin,iar eu îi spun adevărul şi dispar în noapte.Ea leşină din nou...

luni, 20 iunie 2011

Psalm de Lucian Blaga (text)

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

Doina de Vasile Alecsandri (text)

Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!

De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!

De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!

Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!

Doina, doinitâ!
De-aş avea o puşculiţâ
Şi trei glonp în punguliţâ
Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!

Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: "Mândruliţă,
Mă jur p-astâ cruciuliţâ
Să te ţin ca un bădiţă!"

Şi i-aş zice: "Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!"

Şi le-aş zice: "Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!"

Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!

duminică, 19 iunie 2011

Doina de Octavian Goga (text)

O doină plânge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Şi legănate lin s-afundă
În pacea cordilor de brad...

Cântare, meşteră cântare,
Te stingi acum încet-încet,
Şi-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blânde din brădet...

Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Şi plânsul veacurilor duse
Mă înfioară când te-ascult...

Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plânsoarea ta s-a aninat?...

Şi cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Şi moartă turma lui de oi?...

Târziu odată - cine ştie? -
Trecând pe-aici un călător,
Te va culege dintr-o floare,
De după-o aripă de nor...

Te-a coborî în largul văii,
Şi-o lume te va asculta,
Şi-o lume-ntreagă va începe
Să plângă cu durerea ta...

Doina de George Cosbuc (text)

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân -
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

Mama de George Cosbuc (text)

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

sâmbătă, 11 iunie 2011

Rapsodii de toamna de George Topirceanu(text)

I

A trecut intai o boare
Pe deasupra viilor,
Si-a furat de prin ponoare
Puful papadiilor.

Cu acorduri lungi de lira
I-au raspuns fanetele.
Toate florile soptira,
Intorcandu-si fetele.

Un salcam privi spre munte
Mandru ca o flamura.
Solzii frunzelor marunte
S-au zburlit pe-o ramura.

Mai tarziu, o cotofana
Fara ocupatie
A adus o veste-n goana
Si-a facut senzatie:

Cica-n munte, la povarna,
Plopii si rasurile
Spun ca vine-un vant de iarna
Rascolind padurile.

Si-auzind din departare
Vocea lui tiranica,
Toti ciulinii pe carare
Fug cuprinsi de panica...

Zvonul prin livezi coboara.
Colo jos, pe mlastina.
S-a-ntalnit un pui de cioara
C-un batlan de bastina

Si din treacat ii arunca
Alta veste stranie,
C-au pornit-o peste lunca
Frunzele-n bejanie!

II

Intr-o clipa, alarmate,
Ies din santuri vrabiile.
Papura pe lac se zbate
Leganandu-si sabiile.

Un lastun, in frac, apare
Sus pe-un varf de trestie
Ca sa tie-o cuvantare
In aceasta chestie.

Dar broscoii din rastoaca
Il insulta-n pauze
Si din papura-l provoaca
Cu prelungi aplauze.

Lisitele-ncep sa strige
Ca de mama focului.
Cocostarci, pe catalige,
Vin la fata locului.

Un tantar, nervos si foarte
Slab de constitutie,
In zadar vrea sa ia parte
Si el la discutie.

Cand deodata un erete,
Politai din nastere,
Peste balta si boschete
Vine-n recunoastere

Cu porunca de la centru
Contra vinovatului,
Ca sa-l aresteze pentru
Siguranta statului...

De emotie, in surdina,
Sub un snop de bozie,
O pastaie de sulcina
A facut explozie.

III

Florile-n gradini s-agita.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamna din elita
Isi indreapta talia.

Trei petunii subtirele,
Farmec dand regretelor,
Stau de vorba intre ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, batrana,
De pe-acum se sperie
C-au sa-i cada in tarana
Dintii, de mizerie.

Si cu galbena ei zdreanta



Sta-n lumina matura,
Ca un talger de balanta
Aplecat pe-o latura...

Intre gaze, fara frica
Se re-ncep idilele.
Doar o gargarita mica,
Blestemandu-si zilele,

Necajita cere sfatul
Unei molii tinere,
Ca i-a disparut barbatul
In costum de ginere.

Imprejur ii canta-n saga
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro draga!"
Unde sa-l mai caute?

L-a gasit sub trei graunte
Mort de inanitie.
Si-acum pleaca sa anunte
Cazul la politie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-asa vremi protivnice
Se vorbira pe soptite
Sa se faca schivnice.

Si cum stie-o rugaciune
Doamna masalarita,
Tot soborul ii propune
S-o aleaga starita.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n vaduvie
Sa traiasca slobode.

Vezi! de-aceea matraguna
A-nvatat un brusture
Sa le spuie-n fata una
Care sa le usture!...

Jos, pe-un varf de campanula
Pururea-n vibratie,
Si-a oprit o libelula
Zborul plin de gratie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatina,
Giuvaer de smalt si aur
Cu sclipiri de platina.

V

Dar deodata, pe coline
Scade animatia...
De mirare parca-si tine
Vantul respiratia.

Zboara vesti contradictorii,
Se-ntretaie stirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toti intorc privirile.

Iat-o!... Sus in deal, la strunga,
Asternand pamantului
Haina ei cu trena lunga
De culoarea vantului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zana melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung isi flutura spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste solduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleaca mai departe
Pustiind cararile,
Cu alai de frunze moarte
Sa colinde zarile.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gaze, flori intarziate!
Muza mea satirica
V-a-nchinat de drag la toate
Cate-o strofa lirica.

Dar cand stiu c-o sa va-nghete
Iarna mizerabila,
Ma cuprinde o tristete
Iremediabila...

Rapsodii de vara de George Topirceanu(text)

I
Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă - ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

vineri, 3 iunie 2011

Acceleratul de George Topirceanu(text)

Peste fagi cu varfuri sure
A cazut amurgul rece.
Inserarea muta trece
Furisata prin padure.
Spre apus abia s-arata
Printre crengi, intunecata,
O vapaie de rubin...
Din frunzisurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de pasarele...
Reci si palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

Si deodata, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Departat si monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revarsate peste maluri...


Creste-n lunca, mai aproape,
Umple vaile vecine
De rasunet mare...
Vine!...
Fulger negru... trasnet lung
Dus pe aripi de furtuna,
Zguduind pamantul tuna,
Zarile de-abia-i ajung...
Parca zboara,
Parca-noata.
Scuipa foc, inghite drum,
Si-ntr-un valvartej de fum
Taie-n lung padurea toata...
A trecut...
Dinspre campie,
Vuiet greu de fierarie
Se destrama in tacere...
Scade-n departare...
Piere...

Iar in urma-i, din tufisuri,
De prin tainice-ascunzisuri,
Se ivesc pe jumatate
Pasarele ciufulite,
Alarmate
Si-ngrozite:
Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.

Doar un pui de pitigoi,
Intr-un varf de fag pitic,
Sta cu penele vulvoi
Si facand pe suparatul:
Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

Dimineata de Vasile Alecsandri(text)

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Viscolul de Vasile Alecsandri(text)

Crivatul din miaza-noapte vajae prin vijelie,
Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie,
Valuri albe trec in zare, se aseaza-n lung troian
Ca nisipurile dese din pustiul african.

Viscolul framanta lumea! … Lupii suri ies dupa prada,
Alergand, urland in urma-i prin potopul de zapada.
Turmele tremura; corbii sbor vartej, rapiti de vant
Si rachitele se-ndoae lovindu-se de pamant.

Sbieret, raget, tipat, vaet, mii de glasuri spaimantate
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-ndeparte se aude un nechez rasunator …
Noaptea cade, lupii urla … Vai de cal si calator!

Fericit acel ce noaptea ratacit in viscolire
Sta, aude-n camp latrare si zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospatie il intampina zambind!

vineri, 6 mai 2011

Rapsodii de primavara de George Topirceanu

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?
II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?

miercuri, 26 ianuarie 2011

Oltenii lui Tudor de George Cosbuc

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamăt din păduri -
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu mulţimea de panduri!
Iar din Jiu, din apă sfântă,
Iese cântec vitejesc,
Şi cu glas de surle cântă
Tot poporul românesc.

Lasí să-i sune surle-n ţară,
Să-şi adune-olteni destui,
Ţara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui -
Mândra patrie română
Nu sub braţ de oameni slabi,
Ci voinică şi stăpână
Cum a fost sub Basarabi.

Zboară corbi pe sus, băiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Şi se zbat de-atâta sete
Şi de foame se izbesc:
N-au s-aştepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi -
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toţi răzbunătorii tăi!

Cine vrea părtaş să fie
Dreptului pe-acest pământ
După Tudorin să vie!
Că-i trimis de Domnul sfânt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuşi s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat şi ei mereu.

Ridicaţi, români, Dreptăţii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi şi libertăţii
Faceţi-i odată drum!
Cine nu-i cu voi, să ştie
Că izbit va fi de voi,
De cei straşnici în mânie
Şi din leagăn de eroi.

Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toţii, pui de lei,
Pentru ţara Românească,
Pentru drepturile ei!
A-mbrăcat cămaşa morţii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorţii,
Va trânti dranii jos!

duminică, 23 ianuarie 2011

Pablo Picasso

Picasso a fost reprezentantul cel mai renumit,influent si admirat al picturii secolului al XX-lea;un talent enorm,capabil sa renască permanent,sa absoarbă tradiţia si să o transforme in punctul de plecare al avangardelor.Realizările lui stilistice reprezintă evoluţia coerentă a unui drum străbătut sub deviza celebrei fraze a artistului:”Eu nu caut,ci găsesc”.Băutoarea de absint se plasează in aşa-zisa “perioada albastr㔺i este rezultatul unor studii începute la Barcelona si continuate la Paris,care au avut ca obiect o figură feminină solitară,stând într-o cafenea,refugiul celor fără adăpost,al dezmoştenitilor,cărora pictorul le dedică tablourile din această perioadă.Este o temă deja abordată de impresionişti,dar Picasso o dezvoltă intr-o manieră contraimpresionista,nu numai din punct de vedere formal,ci şi prin felul in care descrie atitudinea melancolică si rezervată a femeii a cărei privire exprimă singurătatea si aşteptarea.În spatele ei se află un perete roz, în faţa ei o masă:pare înconjurată din toate părţile,izolată într-un colţ, atât vizual, cât şi din punct de vedere metaforic. Culoarea rochiei intensifică paloarea bolnăvicioasă a feţei şi a mâinilor şi iese în evidenţă pe fondul sordid,emblematic pentru existenţa abandonată a femeii.
(extras din vol.1 colecţia marile muzee ale lumii,ziarul adevărul).