luni, 25 iulie 2011

Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea (rezumat)

Bunicul,cu plete albe şi creţe,cu barbă,mustăţi şi sprîncene de asemenea stă pe prispă şi numără florile care cad.Numai ochii lui au ramas blînzi si mîngîietori.
Dintr-o dată,este scos din gîndurile lui de către nepoţeii săi,un băiat şi o fetiţă,care cum au intrat pe poartă s-au aruncat in braţele bunicului.Au început discuţiile despre păsări,cocori,raţe ,rîndunele,unde zboară acestea.Bunicul încîntat de prezenţa acestora,copiii fericiţi cu el,incalecă unul pe un genunchi si celălalt pe altul…Începe joaca:-bunicul cînta iar copiii bat din palme pîna cînd intră pe poarta mama copiilor.Aceasta îi atrage atenţia bunicului,că îi prea răsfaţă.Însă,bunicul,iubitor şi răbdător continuă să le facă pe plac nepoţeilor pînă cînd osteneşte.Copiii au început să-l mîngîie pe barbă,iar la un moment dat s-au făcut stăpîni pe ea.Unul trăgea de o parte,iar celălalt de cealaltă parte.Aşa au procedat şi cu mustăţile.S-au certat până când au ajuns să tragă câte o palmă pe obrazul bunicului,băiatul pe partea fetei,iar fata pe partea băiatului.Bunicul cu lacrimi în ochi,de durere abea se ţinea de râs.Iar nepoţii cu lacrimi în ochi îşi sărută fiecare partea lui de obraz,alintând astfel pe bunicul iubitor.

Gândăcelul de Emil Gârleanu (rezumat)

Parcă s-a trezit dintr-un somn şi parcă era de când lumea pe pământ.Se tot gândea,el,gândăcelul,de unde apăruse şi al cui era.Era mic,firav,cu picioruşe fragede,adăpostit sub o frunzişoară umbroasă şi răcoroasă.Într-o zi ieşi afară,la lumină,şi fusese orbit de atâta strălucire.Când s-a văzut în mijlocul naturii,încălzită de un bulgăre de aur,adică de soarele strălucitor,parcă se simţea şi mai mic.Aici,la soare,îi plăcea mai mult decât în întunericul de sub frunzişoara ce-l adăpostise.Chiar credea că e o fărâmiţă de lumină rătăcită pe pământ.Aşa că,în căpuşorul lui îşi făcuse un plan,cum să ajungă acolo sus,la bulgărele de aur.Prin urmare se suie pe tulpina unui crin,şi merge,şi merge,apoi mai face un popas pe prima frunză întălnită,din nou porneşte la drum,astfel că,îi trebui o jumătate de zi să ajungă la floarea crinului,de unde crezuse el,că dintr-un salt ajunge la soare.Dezamăgit,privea în sus şi,abia acum realizează cât de mult mai are de suit!

duminică, 10 iulie 2011

Bubico de Ion Luca Caragiale (rezumat)

În cîteva minute,pleacă trenul.Autorul acestei povestiri,aleargă la casa de bilete,apoi pe peron spre tren,şi,în sfîrşit ajunge în vagon.Aici găseşte un compartiment mai comod în care se află deja o damă,ce era însoţită de un căţel lăţos,plin de funde,de panglici roşii şi albastre.Cum a intrat în compartiment,căţelul,pe nume Bubico,a şi început să-l latre ca pe un răufăcător.Cocoana,încerca cu multă blîndeţe să-şi potolească potaia.Dar,nu trecu multă vreme si apăru conductorul.Bubico,parcă scos din minţi începu sa latre la acesta,mai ales atunci cind cocoana îi întinse biletul ei.Din nou,aceasta,încearca cu multa dragoste in glas sa-l potoleasca pe Bubico,mîngîindu-l ,,mumos,,.Cocoana îşi aprinde o ţigară....vreau să-mi aprind şi eu,îmi dau seama că nu am chibrituri şi încerc să mă apropii de cocoană pentru un foc,însă iar sunt lătrat de jigodie.Într-un final încerc să mă apropii de căţel,făcîndu-i complimente,dîndu-i bomboane.Dar,în mintea mea plănuiam cu totul altceva.Cocoana măgulită de apropierea dintre mine si Bubico,a început să-mi povestească ce a păţit căţelul cu Bismarck,cîinele ofiţerului Papadopolinii.Ba chiar mi-a povestit şi genealogia favoritului.Între timp îl servea pe ,,băiatul mamiţii,, cu zăhărel şi lapte,serveşte şi ea,lapte din acelaşi pahar.Eu ajung la capătul răbdării,îl iau pe Bubico în braţe şi deschid geamul în ideea de a mai aerisi compartimentul,apoi Bubico dispare ca un porumbel alb în noaptea neagră.L-am aruncat pe geam,cocoana înebunită de disperare trage semnalul de alarmă şi leşină.Ajunşi la destinaţie,cocoana zdrobită de nenorocire se deşteaptă din leşin,iar eu îi spun adevărul şi dispar în noapte.Ea leşină din nou...