marți, 28 august 2012

Fiind băiet păduri cutreieram de Mihai Eminescu(text)

Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

Lacul de Mihai Eminescu(text)

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Copii eram noi amândoi de Mihai Eminescu(text)

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi - poruncě ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează - un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie de Mihai Eminescu(text)

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

miercuri, 11 iulie 2012

Amintiri din copilărie de Ion Creangă - Partea a II-a(rezumat)

Ion Creangă îşi aminteşte cu mult drag şi cu inima plină de bucurie, de locul naşterii sale;de casa părintească din Humuleşti, de frumuseţea copilăriei. În vremea aceea era vesel, şturlubatic şi copilăros. Mama sa era plină de minunăţii, i-a crescut, atât pe el cât şi pe fraţii lui, cu multă dăruire şi învăţăminte bune. Însă când mama nu mai putea de obosită, căci tata venea tot noaptea târziu de la lucru, iar noi, băieţii ne-ntreceam în năzdrăvănii...ne alegeam cu o „mamă de bătaie“, de „ne mergeau fulgii“. Seara ne luam la hârjoană că biata mama nu putea adormi de atâta gălăgie... De Sfântul Vasile am plecat cu câţiva băieţi din sat cu pluguşorul, împotriva voinţei tatei. Ne-am întors, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame, am fost alungaţi şi de popa Oşlobanu şi de nevasta lui Vasile Aniţei.
Într-o zi de vară, aproape de Moşi, Nică se furişează din casă şi se duce la Moş Vasile, unchiul său să fure nişte cireşe. Odată ajuns acolo o întâlneşte numai pe mătuşa Mărioara şi prefăcându-se necăjit că vărul Ion nu-i acasă, îşi salută mătuşa şi dă să plece acasă, dar se trezeşte în cireşul femeii şi începe să-şi care cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. La scurt timp după asta vine şi mătuşa Mărioara şi îl prinde în cireş. Mătuşa îl ameninţă, Nică reuşeşte să coboare din cireş şi o ia la fugă prin cânepă, mătuşa Mărioara după el, şi tot aşa, până ce doboară toată cânepa la pământ. Spre norocul lui Nică, mătuşa Mărioara se împiedică şi cade la pământ, iar acesta reuşeşte să sară gardul şi ajunge acasă. În ziua aceea a fost foarte cuminte dar s-a ales cu o bătaie din partea tatălui, care a trebuit să plătească toată paguba.
Într-o dimineaţă mama îl trezeşte pe Nică chiar înainte de răsăritul Soarelui, pentru a-l trimite cu mâncare la oameni în ţarină. Mama îi tot ameninţa pe copii, că îi spurcă pupăza din teiul bătrân şi scorburos de pe coasta dealului lui Moş Andrei,  dacă dorm târziu dimineţile. Pupăza era ceasornicul satului. Astfel pleacă Nică cu mâncare în ţarină, dar se abate din drum la pupăza din tei, cu gândul de a o prinde îi sparge ouăle şi după ce o cotonogeşte bine o închide cu o lespede în scorbură. La întoarcerea din ţarină, ia pupăza şi o ascunde în podul casei. Dar oamenii din sat observă lipsa ei, nu mai are cine să-i trezească la lucru. Mătuşa Măriuca vine la Smaranda să-i spună că Nică ar fi luat pupăza din tei. Acesta cum aude ia pupăza pe furiş, şi – o duce la târg s-o vândă. Acolo, un moşneag se arată interesat de pupăză, o ia din mâna copilului şi îi dă drumul. Nică scapă basma curată iar oamenii din sat sunt bucuroşi că în dimineaţa zilei următoare aud din nou: „Pu-pu-pup! pu- pu – pup!“. Într-o zi Smaranda îl roagă pe Nică să o ajute. El promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la scăldat. Smaranda văzând că băiatul nu mai este acasă se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele. Nică se gândeşte cum să ajungă acasă fără haine. O ia prin păpuşoi, prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge cu chiu cu vai în ograda casei sale. După această întâmplare, Nică devine ascultător şi harnic până când, impresionată, Smaranda îl iartă.

duminică, 24 iunie 2012

Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea I-a(rezumat)

Autorul ne prezintă satul Humuleşti,satul natal,un sat mare şi vesel,peste apa Neamţului împărţit în trei părţi:Vatra Satului,Delenii şi Bejenii.Era un sat cu oameni gospodari,cu flăcăi voinici şi fete frumoase,cu biserică frumoasă,cu şcoală,cu preoţi şi dascăli,care făceau mare cinste satului lor.
Părintele Ioan era un om vrednic şi bun.Bădiţa Vasile,dascălul bisericii era un holtei zdravăn,frumos şi voinic,şi-i sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură.Astfel că s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală,printre care eram şi eu,spune autorul care se prezintă a fi un ,,băiet prizărit,ruşinos şi fricos”. Printre elevele şcolii a fost şi Smărăndiţa, fata popii, o fată ageră la minte, silitoare, care îi întrecea şi pe băieţi, şi la carte, dar şi la nebunii.
Într-o zi părintele a adus la şcoală un scaun nou şi lung, pe care l-a numit: Calul Bălan. Într-o altă zi, părintele a venit la şcoală cu Moş Fotea, cojocarul satului, care le-a adus un biciuşor de curele, iar părintele îi pune nume: Sf. Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti. Bădiţa Vasile a zâmbit, iar şcolarii ştiau că la fiecare greşeală vor fi puşi pe scaunul Calul Bălan şi vor primi drept pedeapsă câte un sfânt Nicolai. Fata popii, Smărăndiţa a fost prima care a mâncat „papara“.
Multe întâmplări s-au mai derulat. Într-o zi, Nică a lui Costache este pus de dascăl să mă procitească, dar greşelile se adună una după alta. Prind momentul, ies din şcoală şi fug spre casă. Nică şi cu Toader se iau după mine. Reuşesc să scap teafăr, îngropat în ţărâna unui păpuşoi, iar când ajung acasă, hotărăsc să nu mai merg la şcoală. Însă părintele s-a înţeles cu tata astfel că „m-au convins că e păcat să rămâi fără leac de învăţătură“. La scurt timp Bădiţa Vasile este dus la oaste, aşadar , şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. O parte dintre elevi au rămas pe lângă părinte, duminica stăteau la strană, iar de Crăciun şi Bobotează însoţeam preotul la casele oamenilor. Mama avea mare încredere în mine, ar fi vrut să ajung popă, însă tata îi reteza speranţele de fiecare dată. În acea iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei să mă deie la şcoală. Refuzul tatei veni numaidecât. Dar, tot cum a zis mama a rămas. Într-o duminică a venit tatăl mamei, bunicvul David Creangă din Pipirig. Auzind de cearta părinţilor, s-a hotărât să mă ducă la şcoala din Baloş, acolo unde au învăţat şi copii lui, Vasile şi Gheorghe. Aşadar, a fost convins şi tata că e mai bine să fac şcoală, iar două zile mai târziu am plecat cu bunicul spre Pipirig. După o baie în Ozana, murat şi îngheţat din cap până în picioare, am ajuns la bunica, o femeie bună şi miloasă din cale-afară. Împreună cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, am plecat la Broşteni la şcoală, bunicul ne-a lăsat în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă de pe malul stâng al Bistriţei. Ajunşi la şcoală, profesorul a poruncit să fim tunşi chei, ne-a dat de învăţat după puterea fiecăruia. A trecut o bună bucată de timp, până când am făcut râie, de la caprele Irinucăi, de care n-am scăpat aşa uşor. Într-o zi, pe când Irinuca nu era acasă, ne-am suit pe deal, am rostogolit un bolovan peste casa Irinucăi şi caprele acesteia, iar de frică am fugit la bunica. Aceasta ne-a scăpat de râie şi ne-a trimis acasă. Mama m-a aşteptat cu braţele deschise iar în ziua de Paşti, spre fericirea mamei, am cântat „Îngerul a strigat“ la biserică, încât toţi oamenii au rămas miraţi la mine.

luni, 16 aprilie 2012

Sonet I de Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea a III-a(rezumat)

În partea a treia, autorul începe cu un monolog, cu cugetul său: „-Nu mi-ar fi ciudă încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu...“. Autorul descrie satul Humuleşti, satul natal, şi împrejurimile acestuia, aminteşte de istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce s-au rânduit la scaunul Moldovei şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti“.
Se poate observa câtă importanţă are satul natal pentru Creangă. Nică, în acea vreme este adolescent, şi urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele de la Şcoala de Catiheţi, din Fălticeni. Se desparte de sat pentru o perioadă mai lungă şi urmează formarea lui Nică din punct de vedere social, relaţiile cu colegii de şcoală, cu vărul său Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul. Aici îşi aduceau mâncare de acasă, şi iarna se îngrijeau de lemne pentru foc. În acest capitol se pune accent pe „fabrica de popi“ din Fălticeni, pe obiceiurile fiecărui membru din tagma preoţească sau monahală, pe manualele şcolare, greu de priceput pentru unii dintre aceştia, pe învăţarea mecanică, drept exemplu ar fi Trăsnea. Pentru Trăsnea gramatica era de neînţeles. Nică mai povesteşte şi de serile petrecute la crâşmă, unde mâncau plăcinte şi găini fripte, beau vin şi se distrau pe cinste.
Toate acestea, oferă o imagine asupra şcolii româneşti din acea perioadă.

Amintiri din copilărie de Ion Creangă,partea a IV-a(rezumat)

În partea a patra, autorul îşi exprimă tristeţea din toamna anului 1855, an în care este silit de părinţi să-şi părăsească satul natal, pentru a ajunge la seminarul de la Socola: „cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu dus din Humuleşti, în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola“....
Însă, la insistenţele părinţilor, şi mai ales a mamei sale a plecat în zorii zilei de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, cu Zaharia, ghemuit în căruţa lui Moş Luca Moşneagul. Acesta i-a dus până la Socola, părăsind astfel satul Humuleşti şi tărâmul copilăriei sale. Nică ajuns la Socola, un tărâm necunoscut, se simte singur şi stingher.
Acest pas, făcut de eroul nostru este o punte despărţitoare între anii minunaţi ai copilăriei şi formarea personalităţii, a procesului de educaţie şi al exprienţei dobândite de viitorul scriitor, Ion Creangă.

marți, 13 martie 2012

Sonet II de Mihai Eminescu

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.